Dependența de o persoană este similară cu
dependența de un drog. Dependența
emoțională înseamnă pierderea identității,
pierderea de sine. Descarcă acum ghidul:

CUM SCAPI DE DEPENDENȚA EMOȚIONALĂ ȘI EVOLUEZI CĂTRE IUBIREA SĂNĂTOASĂ

 

Câte drumuri trebuie să facem în fiecare zi…?

absolvire_Pleiade2

”Mă întreb câte drumuri trebuie să facem în fiecare zi…

De la prima oră a dimineții:
la baie,
la frigider,
la cuier,
la școală,
la serviciu,
la dentist,
la școală, înot, balet, engleză, supermarket, piață…

și lista poate continua cu multe exemple….chiar un număr infinit de combinații…

despre ritm, nu pot să spun decât că puțini ar rezista… un fel de antrenament pentru olimpiadă, pentru cei mai buni atleți.

și-atunci când m-am întrebat pentru prima dată ”ce vreau, de fapt?”
a fost să mă enervez
și să spun ”ce-i cu întrebarea asta? eu am lucruri de făcut, nu timp să mă întreb filosofii!”

și totuși era ceva ce mi-ar fi adus această întrebare…
un ceva pe care nu eram pregătită să îl accept…

propria mea fericire.

și atunci am ales drumul către mine, către cine sunt eu de fapt, dincolo de tot zgomotul zilnic.
și în jurul meu s-a făcut liniște
și drumul curgea lin și intens către esența mea.

și, surprinzător sau nu, restul lucrurilor s-au așezat…”

Duminică, 9 aprilie 2017.

M-am trezit dimineață cu gândul la ceea ce urma să aducă această zi: o nouă generație de coach-i, absolvenți ai școlii Pleiade.

Aveam emoții.
Știam că nu este final de drum, știam că e doar final de capitol, că este, mai ales, început de drum pentru fiecare dintre ei, și, cu toate cele pe care le știam, simțeam un pic diferit. În inima mea era un un cocktail de sentimente: îi priveam, rând pe rând, cu iubire și recunoștință, dar și cu un strop de nostalgie tristă pentru această etapă care ajungea la final.

Cercul se închidea.
Și capetele cercului s-au suprapus în aceeași întrebare din prima lor zi de școală: ce este coaching-ul?

După zeci de ore și de procese care i-au purtat, cum zice Bianca, de la agonie la extaz, în această ultimă duminică m-am trezit că întreb, ca în prima zi: ce este coaching-ul?

Doar că acum nu mai era nevoie să răspund eu. Pentru că nu mai era deloc despre acea definiție standard a coaching-ului, definiția pe care au aflat-o ei în prima zi de curs și au redescoperit-o și nuanțat-o de-a lungul celor 5 luni petrecute împreună. Nu mai era vorba despre a defini profesia de coach.

Ci despre a defini fiecare, în felul lui, tot acest traseu ce putea fi rezumat, practic, la două întrebări. Era despre a defini un mod de viață.

IMG_6664

Și în acorduri de Buddha bar music, cu fața întoarsă către Sine, coach-ii aflați la un pas de ”certificarea” ca specialiști în această profesie, și-au răspuns în scris și în dialog interior, la două întrebări: ”ce este coaching-ul pentru mine? de ce fac eu coaching?”

Când m-am gândit să facem acest ”exercițiu”, nu fusese deloc în mintea mea și un moment de sharing. Esențial era ca fiecare să se întoarcă către Sine și să își răspundă sieși.

Dar grupul – devenit o singură voce – a vrut să fie sharing, să împărtășească, rând pe rând, răspunsurile.

Și ce s-a întâmplat a fost, pentru noi toți, magic.

Parcă am văzut – în 13 variante – drumul de la ”e imposibil” la ”totul e posibil”, drumul de la ”ce e prostia asta de întrebare: cine sunt eu?” la ”eu SUNT”, de la ”ce contează ce simt, important este că eu gândesc și astfel pot să dețin controlul” la ”fericirea și împlinirea se simt, nu se gândesc”.

Povestea ”câte drumuri…”, cu care am început articolul, este povestea lui Nico.
Purtând numărul 13 pe tricou – într-o echipă socotită inițial de 12 jucători (plus 1 -”antrenorul”, eu).

Nico m-a sunat într-o vineri seară, exact cu 12 ore înainte de prima zi a primului modul. Și mi-a zis: ”știu că e târziu (era aproape 10 seara) și e târziu din mai multe puncte de vedere, dat fiind faptul că mâine începe cursul… totuși, nu ai jumătate de scaun și pentru mine?”

Ei bine, eu, care spun că o întrebare are minim 3 răspunsuri posibile, aici am văzut un singur răspuns. ”Da. Nico, am.”

Și în timp ce ei îi spuneam ”da”, în mintea mea era ”Vom fi 13. Nu știu cum voi gestiona lucrurile (12 nu e deloc un număr întâmplător în arhitectura grupului de coaching), dar sunt sigură că voi ști mâine.”

13 e numărul pe care fiul meu îl are pe tricoul de fotbal.
13 este numărul meu norocos.
13 este numărul de pe tricoul lui Nico.
Și 13 a fost numărul de membrii ai celei de a doua serii de coach-I Pleiade.
Azi spun: 13 era necesar pentru ca grupul să poată fi un întreg.

15179117_1189940124421420_500034740148276312_nPrima zi de curs

Am ales azi să încep a spune poveștile lor – povești de viață trăită la maxim în 5 luni de explorare interioară – cu cuvintele lui Nico.
Pentru că ea vorbește puțin, tare puțin (asta e face un foarte bun coach ☺), dar cele câteva cuvinte ale ei reușesc să înmoaie și cea mai dură piatră.

”Ce vreau, de fapt?” a fost întrebarea cu care a debutat drumul lui Nico în școala de coaching și întrebarea care a însoțit-o apoi, de-a lungul întregii călătorii. Întrebarea care va fi mereu, acolo, pentru ea, dar și pentru oamenii pe care ea îi va acompania, de data asta din rolul de coach.

Întrebarea care nu te lasă să uiți de tine, de ce e cu adevărat important pentru tine, întrebarea care te readuce în lumea lui ”eu îmi conduc și trăiesc viața, nu viața mă conduce și mă trăiește pe mine”.

Întrebarea care are un număr infinit de combinații de răspunsuri, însă niciodată rețete valabile pentru toată lumea.

După cum îți spuneam, în urma cu 3 zile, în duminica celebrării unei noi generații de super-coach-i Pleiade, am auzit 13 povești de viață complet diferite, și totuși extrem de asemănătoare prin numitorul lor comun.

Ți le voi împărtăși, rând pe rând, în săptămânile ce urmează.

Este cadoul pe care ei mi l-au oferit mie și au făcut-o în primul rând cu gândul la tine, cel care încă își caută, orbecăind, calea și ezită să o ia pe drumul acesta, pentru că nu știe ce se ascunde în spatele denumirii pretențioase sau complet străine de ”coaching”.

Eu nu cred în coincidențe, cred că, dacă ai ajuns să citești aceste rânduri, undeva există o legătură.

Așa că mă întreb: cum se leagă cuvintele lui Nico de contextul tău actual de viață? Te poți întoarce acum la început de articol și să le recitești. Va veni și răspunsul.

Și mă mai întreb, apoi: cum ar fi, oare, ca tot zgomotul zilnic să se oprească și totul să se așeze?

Pentru că, spus în cel mai simplu mod, în spatele acestei denumiri englezești și străine, se află viața: trăită, împlinită, liniștită; se află evoluția personală și profesională.

Ce poți face tu, poate chiar de mâine, ca să oprești zgomotul zilnic și să te auzi pe tine și dorințele tale?

Cu drag,
Mioara

P.S. Nico, pe numele ei întreg Nicoleta Franga, este Coach certificat Pleiade și o găsești la telefonul personal – 0724 99 2000.

Dacă te-ai hotărât să acționezi, Școala Pleiade deschide două serii noi de formare în coaching începând cu 27 aprilie. Te așteptăm cu porțile deschise!

11

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *