Dependența de o persoană este similară cu
dependența de un drog. Dependența
emoțională înseamnă pierderea identității,
pierderea de sine. Descarcă acum ghidul:

CUM SCAPI DE DEPENDENȚA EMOȚIONALĂ ȘI EVOLUEZI CĂTRE IUBIREA SĂNĂTOASĂ

 

De ce, uneori, bărbații tratează femeile ca pe accesorii?

Butoni-The-godfather

Chemasem deja liftul când mi-am adus aminte de o curelușă metalică, din zale, pe care o aveam de la soră-mea. Mi-o dăduse special pentru rochița cu care eram acum îmbrăcată.

Am găsit-o repede, deși nu o mai purtasem de un an. Mi-am pus-o și, când m-am uitat în oglindă, nu mi s-a mai părut așa potrivită – nici cu momentul zilei (era pe la prânz), nici cu sandalele.

Sau, mai degrabă, nu se asorta cu starea mea.

Așa că am decis să nu o iau.
Nu era momentul ei. Am scos-o în grabă, am pus-o pe dulapul din hol și m-am urcat în lift.

Mi-a trecut prin minte: ce nasol e să fii accesoriu, poți fi lăsat de izbeliște oricând. Nici măcar înlocuit, doar aruncat într-un sertar, după bunul chef al cuiva…

Toată faza asta cu curelașa mea din zale mi-a adus aminte de o întâlnire pe care am avut-o cu ceva vreme în urmă.
Cu o femeie. Îi voi zice Oana.

Femeia care mi-a rămas în minte ca femeia-accesoriu.

1333722907

Oana a venit la mine pentru că nu știa dacă e sau nu într-o relație.

Am întrebat-o și eu:

– Păi, ești?
– Eu zic că sunt.
– Și cine zice că nu ești?
– Tot eu.
– Aha… și el ce zice? Bănuiesc că există și un el.
– L-am întrebat. Și mi-a răspuns :”a, deci tu încă mai ai dubii?”

Frumooos. Răspunsul la întrebare cu altă întrebare, una dintre cele mai faine metode de evitare a unui răspuns. Nu era treaba mea să îi spun Oanei, dar, la drept vorbind, începeam să înțeleg de ce avea dubii.

– Și, vă vedeți constant? Cum decurg lucrurile între voi?
– Da, ne vedem destul de des. De câteva ori pe săptămână. Când are el timp.

Sau chef? mă întreb eu în gând, dar tac.

– Uneori luăm prânzul împreună. Alteori – mai rar – cina. Și câteodată și micul dejun, iar când spune asta zâmbește, parcă un pic rușinată.

Aha, deci uneori prezența ei se asorta la masa de prânz, alteori la cină. Exact ca și curelușa mea de azi.

– Câteodată și micul dejun? repet eu, după ea.
– Da… Dacă pleacă din oraș sau nu ne vedem câteva zile, i se face dor de mine și mă cheamă seara la el.
– Și?
– Mă duc. Îmi place să dorm cu el, zice Oana. Mă cheamă la el pentru că e prea obosit să mai ieșim în oraș.

Accesoriul nocturn, accesoriul de dormitor. Sunt cele care dau viață peisajului, când e neînsuflețit și palid. Ca rujul de un roșu strident pe o față palidă, fără alte urme de machiaj.
Așadar, uneori, Oana e rujul.

– Suntem de aproape un an împreună. I-am cunoscut deja pe cei mai buni prieteni ai lui.
– Da? Și?
– Nu pot să zic prea multe despre ei. I-am văzut pe fiecare o dată.
– Cum adică?
– Adică am ieșit la masă cu cei trei prieteni buni ai lui – pe rând – cu fiecare o dată.
– Se vede rar cu prietenii lui…
– Nuuu, ei s-au mai întâlnit, zice ea cu toată seriozitatea posibilă.
– Aha… și? Tu de ce nu ai mai mers?
– Nu prea știu. De fapt, l-am întrebat odată pe el. Și mi-a răspuns în glumă, a zis că o dată e suficient ca să vadă ce iubită frumoasă are. 

De data asta, vorbim de alt tip de accesoriu, cel ”pretențios” – să zicem niște butoni remarcabili – care sigur vor fi observați, vor face o impresie extraordinară, prin finețe, eleganță, clasă. Dar tocmai pentru că îi va observa toată lumea, nu îi vei putea lua și a doua oară, dacă invitații sunt aceeași. Trebuie de fiecare data butoni noi – ca așa se ține obrazul subțire.

– Ce știi de familia lui? I-ai cunoscut?
– Nu. Dar nici nu e cazul. Adică, vorba lui – suntem ditamai oamenii, ce treabă mai au părinții? Că doar ei nu au nimic de spus.

E, acu’ că veni vorba, nu prea sunt eu de acord cu asta. Dar nu era treaba mea să îi spun Oanei părerile mele…

Nu era o relație secretă. Așa zicea Oana. Doar… discretă.

Ca acele lănțișoare finuțe, purtate direct pe piele, ascunse privirilor străine, de teamă să nu te întrebe careva, indiscret, dacă lănțisorul semnifică ceva anume pentru tine. Iar tu nu vrei întrebări despre lănțișor.

Când a venit la mine, Oana purta și ea un accesoriu deosebit – un colier vesel, colorat, foarte viu. I-am spus.

– Da… nu l-am purtat de ceva vreme. Îmi e drag și, cu toate, astea, îl scot rareori din sertar. Azi aveam așa o stare… fără culoare. Și mi-am spus că el mă va însufleți.

Și brusc, începe să râdă.

– Exact cum îl însuflețesc eu pe iubitul meu, când are o stare… palidă. Amuzant, nu? Sunt și eu un fel de accesoriu.

Până la urmă, care e diferența?
Ce face un accesoriu?
Dă culoare.
Creează o stare diferită.
Pune în valoare ceva – poate gâtul, poate talia, poate rochia, poate femeia. Sau bărbatul, accesorizat cu o femeie.

Butoni-The-godfather

Vorbea și zâmbea. Amar.

– Uite și răspunsul la întrebarea cu care am venit la tine. Sunt într-o relație? Da, sunt. Ce fel de relație? Relația pe care eu o am cu accesoriile mele este relația pe care iubitul meu o are cu mine. Nu e nicio diferență.
Mă poartă când vrea el. Exact cum scot eu colierul ăsta din sertar când am chef de el.
Am un rol bine definit – exact ca bijuteriile mele.
Am bijuterii diferite pentru fiecare moment al zilei, nu o să port la cină ce am purtat la prânz. Exact cum face și el cu mine.

Când are o zi proastă la birou, mă invită la prânz – ca să îi schimb starea. Exact cum mi-am pus eu azi colierul ăsta ca să îmi schimbe starea.

Când are o cină de fițe, mă invită ca să întineresc atmosfera, cum zice el. Exact cum îmi pun eu laptopul în rucsacul de școlăriță, când am chef să șterg imaginea femeii de afaceri și să mă pierd, într-o cafenea, printre elevi și studenți, ca să împrumut din spiritul lor tineresc.

poartă unde vrea el – la cină, la prânz sau la micul dejun. A, să nu uităm, uneori și în pat…

Oana, femeia-accesoriu – cum singura s-a intitulat.

Nu am întâlnit încă și bărbatul-accesoriu. Nu spun că nu există.

Ce nu ți-am spus încă: Oana nu e doar o tipă frumoasă. E o tipă deșteaptă, conduce de ani buni propriul ei business, cu 30 de angajați. O bună parte dintre ei, bărbați.

Cum de a acceptat rolul de accesoriu?

La început, din ”bun-simț”. Să nu fie ”stresantă”. Să nu fie ”lipitoare”. Să respecte nevoile omului de singurătate și timp pentru el.

Mai apoi, din autocritică. Din dorința de a fi și ea normală, din dorința de a nu mai despica firul în zece, din dorința de a lăsa lucrurile așa cum vin, din dorința de a ceda controlul.

Să fi fost oare o înțelegere greșită a expresiei ”să cedezi controlul”?

Cedatul ăsta al controlului eu îl interpretez puțin diferit – nu e vorba de a le ceda altora controlul asupra vieții tale. Ci poate doar de a nu mai controla totul cu mintea, cu rațiunea, ci de a-ți asculta și corpul, din când în când.

Să cedezi controlul înseamnă să asculți ce te îndeamnă inima – iar corpul tău ți-o spune. Dacă ești un pic atent.

Când a venit la mine, Oana a zis:

– Rațional, nu am ce să îi reproșez; doar că nu mă simt împăcată cu toată treaba asta.
– Cum adică nu te simți împăcată?
– Păi, îmi simt inima grea.

Oana avea deja răspunsul la întrebare – i-l dăduse propriul ei corp. Doar că nu îl auzea.

De ceve vreme, port în mine (nici nu mai știu de unde) o vorbă mare: mintea caută, corpul găsește!

******

Am citit zilele trecute un articol, scris de un bărbat – un răspuns la întrebarea ”de ce sunt bărbații uneori nesimțiți?”. Răspunsul final era ”pentru că femeile sunt uneori proaste”.

Și am fost de acord.

Parafrazându-l, la întrebarea ”De ce, uneori, bărbații tratează femeile ca pe accesorii?”, aș răspunde ”Pentru că femeile acceptă…

Comment (1)

  1. manuela

    Pentru ca sunt lipsite de stima de sine, nu își cunosc valoarea, se lasă valorizate de ceilalți, le este frică să fie ”singure”,…. de fapt aestei femei îi este frică se fie doare ea cu ea, și atunci preferă compania oricui o cere!O mare mască!
    Bărbatul care tratează femeia ca pe un accesoriu, asta este și el, este o oglindire, așa că nici o diferență între cei doi!

    Reply

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *