Dependența de o persoană este similară cu
dependența de un drog. Dependența
emoțională înseamnă pierderea identității,
pierderea de sine. Descarcă acum ghidul:

CUM SCAPI DE DEPENDENȚA EMOȚIONALĂ ȘI EVOLUEZI CĂTRE IUBIREA SĂNĂTOASĂ

 

Familia Pâslaru

private-capital-family-mediation

O casă galbenă.
Cu poartă neagră, din fier forjat.
Pe poartă, o cutie poștală, neagră și ea.
Scrie Nr. 50A. Familia Pâslaru.

Are două etaje.
Mă uit în sus și văd balconul plin de flori, de la etajul 1.
Nu știu de ce, în minte îmi cântă Corina Chiriac ”casa cu flori, strada Speranței, la parter…”

Urc scara interioară, e în spirală.
Parcă te avertizează, precum Dante, că, odată ce-ai intrat acolo, nu vei mai ieși la fel. Deschid ușa. Și mă simt acasă.

E 1 martie. Început de primăvară. Început.

joy-of-spring-4913

4 noiembrie 2016. A trecut o lună.
O lună de când prima generație de coach-i Pleiade și-a luat zborul.
O lună în care nu am găsit o singură zi liberă în care să mă întreb: cum a fost acest ”prima dată”?
Sau să sărbătoresc, fără să mă întreb nimic.

Azi e acea zi liberă.

Nu e sfârșit de an și totuși îmi vine să zic, ca și cum s-ar fi terminat: a fost un an nebun. Senzațional. Bun și nebun în același timp.

Mă uit acum la acest an și senzația e că… am trăit trei. S-au întâmplat multe. Am trăit mult. Am înțeles câte ceva. Am învățat. Am conștientizat.

Am înțeles că lecții care păreau învățate, nu erau integrate. Adică… nu erau cu adevărat conștientizate.

Am învățat unul dintre cele mai de preț lucruri: dacă e calea ta, oricât te-ai feri de ea, vei ajunge din nou acolo. Pe altă potecă, poate. Dar vei ajunge din nou acolo.

Ce vreau să spun cu asta? În urmă cu 17 ani, terminam Facultatea de Litere. Eram, de drept, profesoară. Puteam să merg în orice școală și să predau limbi străine. Doar că, studentă fiind, făcusem practică într-un liceu. Și mi-am zis atunci că meseria asta nu e de mine. Că nu sunt un bun pedagog.

Așa că am părăsit acel drum – cel de pedagog. Am făcut alte lucruri. Un număr mare de ani.

2851575552_064e6a02fc_z

17 ani mai târziu, în ianuarie 2016, am trăit unul dintre acele momente în căutarea căruia merită să îți petreci toată viață – moment de fericire pură când am simțit, cu toată ființa mea, ce îmi doresc cu adevărat: să deschid o școală de coaching. Ironic, nu? Voiam să fiu ”profesoară”… Voiam, de fapt, să dau tot ceea ce învățasem eu, trăind coaching-ul în cele mai variate ipostaze, de la mod de viață la lucru de zi cu zi, individual, în grupuri, în echipe, în organizații.

Doar că nu m-am văzut nicio secundă ”profesor”. M-am văzut tot timpul omul care merge și spune din experiența sa.

M-am dus în prima zi în fața cursanților și le-am spus:

”Nu sunt aici ca să fiu trainer. Nu voi fi trainer. Sunt aici ca să fiu coach. Pentru că asta sunt, în cel mai natural mod posibil. Și tot ce pot să fac este să vă arăt cum fac eu coaching. O să vă spun și partea conceptuală, care susține la nivel rațional spusele sau comportamentele mele.
O să vă spun și istoria coaching-ului – din simplul motiv că așa funcționez eu. Am fixul ăsta de a merge la origini – iau adeseori dicționarul să văd etimologia unui cuvânt. Mă pasionează sursele, originile, izvoarele. 
O să vă expun și modele teoretice și practice de a face coaching.

Dar, mai important decât toate astea, vom face coaching: vă voi arăta cum lucrez eu, ce mă ajută pe mine cel mai mult să înțeleg cum gândește omul din fața mea.

O să vă susțin să descoperiți cum sunteți voi, astfel încât să purtați în mod autentic haina de coach. Pentru că fiecare suntem un alt fel de coach. Fiecare supunem rolul de coach propriilor noastre valori. și doar atunci poți să faci treaba asta excelent – când te manifești tu autentic. Când tu nu ești autentic, omul din fața ta… va oglindi asta.”

Așa că m-am dus la școală exact cu cine sunt eu, în viața de zi cu zi. Uneori îmbrăcată în ținută business și tocuri, alteori în pantaloni sport și adidași, uneori cu zâmbetul pe toată fața, alteori cu cearcănele cât China, uneori veselă și pusă pe șotii și jocuri, alteori analitică și pusă pe ”treabă serioasă”.

Dar mereu, fără excepție, m-am dus la școală în haina de coach.

Am avut tot timpul în buzunare ascultarea, prezența și non-judecata.

Și, dacă mi-am dorit din tot sufletul ceva de la cursanții mei, a fost să plece din Școala Pleiade cu aceste 3 ”dotări” permanente: ascultarea, prezența și non-judecată.

pietre

Ascultare, prezența și non-judecată. La prima vedere, piece of cake…

Ei bine, nu e chiar așa.

Și pot paria în numele fiecăruia dintre cursanții mei că acum, după ce au terminat școala, îmi dau dreptate 100%.

Ei știu azi că, dacă viața li s-a schimbat cu adevărat în cele 6 luni de școală, este datorită acestor 3 cuvinte, pe care mi le-am dorit tatuate în celulele lor.

De ce aceste 3 cuvinte?

Hm…
Modele de coaching? Se găsesc în cărți, Google-ul este plin.
Tipare de personalitate? Idem.
Construire de strategie și pași? S-au scris tone de cărți pentru asta.

În schimb, nu s-au scris tone de cărți despre ascultare, prezență și non-judecată.

E greu să scrii despre ascultarea adevărată, aceea pe care ar trebui să o practice un coach.

În general, când ascultăm (dacă ascultăm), o facem pentru a găsi soluții, pentru a ne face utili, pentru a înțelege sau pentru a simți, pentru a ajuta, a acționa și reacționa, pentru a discuta și a convinge, pentru a ne pune în valoare, pentru a ne compara și evalua etc.

Așa cum o spune maestrul Alain Cardon, atâta vreme cât vom asculta pentru, nu-l vom asculta pe celălalt așa cum este el, nici așa cum suntem noi.

Adevărata ascultare se face pur și simplu, gratuit.
Abia atunci îi creezi omului din fața ta spațiul să se descopere, să crească, să evolueze. 

”Cei care nu știu, vorbesc. Cei care vorbesc, nu știu.” Gendun Rinpoche

Ascultarea înseamnă să taci. Și nici despre tăcere nu s-au scris tone de cărți.

Pentru că e greu să scrii despre cum să taci. E greu să scrii despre cum se simte tăcerea. Tăcerea semnificativă, acea tăcere în care coach-ul creează un univers golit de orice influență, în care clientul se va putea găsi și defini pe sine, departe de orice influență externă.

Tăcerea aceea care e atât de apăsătoare încât îți vine să vorbești. Și, vorbind… e cel mai sigur mod de a strica tot ce ai construit până atunci.

Pentru a face asta, coachul trebuie să își facă mai întâi propria curățenie interioară. Când ascultă clientul, coachul trebuie să se abțină de la a înghesui în spațiul comun propriile sale gânduri, emoții, cunoștințe, proiecte sau soluții.

Dacă ai citit cu atenție ce scrie mai sus despre tăcere și ascultare, vei înțelege, măcar puțin, de ce coaching-ul este alchimie. Vei înțelege de ce m-am dus la fiecare curs cu credința că va fi o nouă zi dedicată alchimiei, transformării metalului simplu în aur.

Cât am reușit, cât nu, doar timpul și viața vor sta mărturii.

”Nu trebuie făcut nimic, Nu trebuie forțat nimic, Nu trebuie dorit nimic, Și toate vin de la sine.” Gendun Rinpoche

geppetto-pinocchio

Mă uitam mai devreme pe ce mi-au scris copiii mei de la scoala de coaching când au terminat. Le-am trimis un email, i-am rugat să dea timpul înapoi, la prima zi de școală, 7 mai 2016. Și să deruleze apoi ușor, înainte, să observe ce s-a schimbat concret, cu adevărat, în ei și în viețile lor.

Când au venit, rând pe rând, răspunsurile, am fost fericită. M-am simțit un mic alchimist.

Sau, mai bine zis, Geppetto. Așa mi-a spus Raluca: ”Mioara, tu ești un Geppetto, care ia o păpușă de lemn și îi dă viață.”

Nu o să uit niciodată cuvintele astea.

Poate că e și orgoliu, nu neg. Nu am ajuns la acea măiestrie în care să nu mai am orgoliu.
Dar e și o datorie, o responsabilitate. Pe care o simt a mea, un dat, de neclintit. Să fiu Geppetto, atât cât pot, atât cât știu, atât cât sunt.

Alina, parcă în acord cu gândurile mele dantești de pe scara în spirală, vorbește despre același drum fără întoarcere.

”7 mai, ora 9:00. O Cola cu gheață, te rog… aaa și știi cumva unde e strada Tudor Vianu? Tot înainte… mergi drept în față… i se mai spune și Strada Fericirii… însă, e ceva ce ar trebui să știi, îmi spune băiatul. Este o stradă cu sens unic, dacă mergi în direcția aceea, nu te mai poți întoarce… oricât ai încerca.

Îmi vin în minte două idei: dorința de cunoaștere și curiozitate… cum nu mă mai pot întoarce?

Cam așa e cu Școala Pleiade… crezi că vii ‘tu’ , iar până când termini școala, devii o variantă mai bună, mai aproape de cine ești cu adevărat… iar coaching-ul devine stil de viață… și da, nu te mai poți întoarce… însă nici nu mai vrei asta!” (Alina D.)

9780140135633

Casa galbenă, de la numărul 50, descoperită la începutul de viață care e primăvara, a devenit cel de al doilea acasă.

Acasă… locul în care stai nemachiată, în pantaloni și tricouri comode.
Locul în care ești tu.

Deloc întâmplător (zic azi), pe cutia poștală de la poartă, scrie Familia PâslaruȘcoala Pleiade are impregnată această senzația de familie.

”Venitul sâmbăta dimineața în Floreasca, unde știu că îmi deschide ușa cineva și ies pe balcon, unde sunt niște oameni minunați, frumoși, colorați, care îmi zâmbesc cald când le spun „Neața”, ei fiind concentrați pe subiecte profunde și cu o mimică serioasă pe fețele lor… De mult nu m-am mai simțit atât de bine într-o grupă.” (Irina V.)

”S-au format prietenii pe care aș îndrăzni să le socot din cele care rezistă uzurii anilor, s-a născut o echipă.” (Cătălin I.)

”Pentru mine, școala și echipa Pleiade sunt familia Pleiade!” (Raluca A.)

Familia în care ești ascultat, acceptat, iubit.

Familia în care, prin puterea exemplului celorlalți, asculți, iubești, nu judeci.

Și e tot ce îți trebuie într-o viață de om.

Încredere de sine, relație de cuplu, prieteni, statut social… ce vrei tu, pune-le pe listă și întreabă-te: ”Cum ar fi toate astea pentru mine, dacă peste tot aș fi ascultat și acceptat, pentru că, la rândul meu, am învățat să ascult și să accept omul, în totalitatea sa?”

modul_6_shoes

Acum, că am pus în cuvinte pentru prima oară ce e școala de coaching Pleiade pentru mine, îmi dau seama că nu poți să fii professor în ceva ce tu nu ești. Sau poți, dar nu transmiți cu adevărat învățătură.

Știu engleză și franceză (specializările din facultate). Le folosesc, când e cazul. Nu sunt niciuna dintre ele. Și de aceea nu voi înființa o Școală de limbi străine.

Știu ceva marketing. Am învățat, am făcut cursuri. Îl aplic când e cazul. Nu sunt marketer. Și de aceea nu voi înființa o Școală de marketing.

Știu jurnalism, am studiat, am făcut ziaristică, de la interviuri, până la investigație. Nu sunt ziarist. Și de aceea nu voi înființa o Școală de ziaristică.

Sunt coach.

Dacă e să înveți cu adevărat ceva pe cineva, apoi acel ceva e parte din cine ești tu.
Învățarea coboară din suflet, nu din mintea rațională.
Învățarea ajunge la suflet, altfel rămâne informație.
Din simplul motiv că nu poți transmite ceva ce tu nu ești.

Am început să scriu cu gândul de a-mi pune ordine în gânduri și să îmi construiesc strategia pe 2017, pornind de la vorbele lui Steve Jobs: strategia înseamnă să știi la ce să renunți.

Acum, la final de mărturie, am ajuns la două concluzii:

  1. Indiferent la ce voi renunța, strategic vorbind, știu sigur că ce va rămâne pe termen lung e Școala de Coaching Pleiade.
  2. Să public gândurile astea ale mele – s-ar putea ca cineva, out there, să vrea să înțeleagă de ce se pune atâta preț pe ascultare sau tăcere, în sensurile lor profunde. Ar putea găsi aici, printre rânduri, o doză de claritate.

Primul pas ar fi să testezi, 5 minute, ascultarea ”gratuită” (în locul ascultării pentru…). Ce zici?

Cu drag,
Mioara Șoldan
Mioara Soldan

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *